Catedrala ortodoxă, cunoscută şi sub numele de Catedrala Încoronării, constituie expresia artistică a unităţii noastre naţionale realizată prin actul din 1918. Arhitectura sa, inspirată după modelul bisericii Curţii domneşti din Târgovişte, se înscrie în curentul romantic, iniţiat în arta românească în ultimele decenii ale secolului trecut, ce şi-a propus valorificarea creaţiei artistice medievale de la sud de Carpaţi.
Construcţie impunătoare, ridicată între 1921-1922, după planurile arhitectului Victor Ştefănescu, sub conducerea inginerului Tiberiu Eremia, aici au fost încoronaţi suveranii României Mari la data de 15 octombrie 1922.
La interior, decorul pictural datorat pictorului Costin Petrescu, respectă programul iconografic tradiţional ortodox, la care influenţele apusene sunt evidente. De o parte şi de alta a intrării apar portretele suveranilor României Mari – regele Ferdinand I Întregitorul şi cu soţia sa, Maria – subliniind semnificaţia istorică a edificiului.

Începuturile construcţiei Catedralei romano-catolice “Sfântul Mihail”, se regăsesc înainte de anul 1000. Catedrala este cel mai valoros monument al arhitecturii medievale timpurii din Transilvania, îmbinând armonios elementele romanice cu cele gotice.
Cea mai importantă construcţie din epoca Renaşterii timpurii din Transilvania este fără îndoială capela “Lazo”, aflată pe latura nordică a catedralei, în interiorul acesteia se află ă o boltă cu nervure gotice târzii, având cheia de boltă decorată cu blazoanele unor personalităţi transilvănene.
În interiorul catedralei se află sarcofagul lui Iancu de Hunedoara, alături de cele ale fratelui său Johannes Miles, a fiului său mai mare, Ladislau (situate în nava laterală sudică) şi cele ale reginei Isabella şi a fiului său Ioan Sigismund (situate în nava laterală opusă).

Purtând numele întemeietorului, Ignatius Batthyani (1741-1798), episcop al Transilvaniei, aşezământul şi-a dobândit faima mai ales prin valoarea colecţiilor pe care le adăposteşte. Începuturile fondării bibliotecii sunt legate de cele 8.000 volume cumpărate în anul 1786, la Viena, de Ignatius Batthyani de la cardinalul Cristofor Migazzi. Clădirea, care adăposteşte din anul 1792 biblioteca, a fost iniţial biserica mănăstirii trinitariene, a cărei piatră de temelie s-a pus în vara anului 1719. Astfel, după ce împăratul Iosif al II-lea a desfiinţat mănăstirea, în anul 1785, clădirea devine sediul unui spital militar. Acum, nava bisericii este împărţită pe trei nivele, în spaţiul interior amenajându-se încăperi mai mici care comunicau între ele, iar o parte a ferestrelor şi intrarea principală de pe faţada de vest au fost obturate. O altă modificare i se datorează lui Ignatius Batthyani, care pentru a o transforma în bibliotecă, amenajează fostul naos într-o sală mare în care aşează rafturi pentru cărţi.
Aici a funcţionat din 1792 primul observator astronomic de pe teritoriul României şi tot aici se găseşte o parte din cel mai faimos manuscris medieval occidental, Evangheliarul de la Lorsch, cunoscut mai ales sub numele de Codex Aureus. Din manuscrisul realizat la comanda specială a regelui Carol cel Mare în anul 810, se păstrează la Alba Iulia evangheliile lui Marcu şi Matei (restul se află la Biblioteca Vaticanului, iar coperţile decorate cu reliefuri în fildeş montate în aur, se găsesc, una la Vatican, cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra), ambele având textul scris cu unciale de aur pe pergament.

Clădirea, care a adăpostit şedinţa din 1 decembrie 1918 în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei cu România, a fost ridicată în anul 1900. Având rolul unui cazinou militar, imobilul servea militarilor din armata austro-ungară staţionaţi în garnizoana cetăţii Alba Iulia. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos, pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit.
Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919.
Astăzi, Sala Unirii reprezintă un obiectiv turistic extrem de important, care mai găzduieşte din anul 1998 şi o expoziţie etnografică. Pe locul în care în anul 1898 a început construcţia imobilului a funcţionat o ospătărie.
Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale date cu ocazia Încoronării (15 octombrie 1922), Serbărilor Unirii (20 mai 1929) şi a dezvelirii Obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan (14 octombrie 1937).

Clădirea, care a adăpostit şedinţa din 1 decembrie 1918 în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei cu România, a fost ridicată în anul 1900. Având rolul unui cazinou militar, imobilul servea militarilor din armata austro-ungară staţionaţi în garnizoana cetăţii Alba Iulia. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos, pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit.
Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919.
Astăzi, Sala Unirii reprezintă un obiectiv turistic extrem de important, care mai găzduieşte din anul 1998 şi o expoziţie etnografică. Pe locul în care în anul 1898 a început construcţia imobilului a funcţionat o ospătărie.
Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale date cu ocazia Încoronării (15 octombrie 1922), Serbărilor Unirii (20 mai 1929) şi a dezvelirii Obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan (14 octombrie 1937).

Amplasată la partea de sus a barbacanei ce face legătura cu Poarta I, în imediata apropire a Porții a III-a şi a  Obeliscului Horea, Cloșca și Crișan, Poarta a II-a realizează practic accesul de pe Traseul Porților Cetății către Traseul estic cu legături pe partea stângă către Biserica Memorială Mihai Viteazul cu acces pe Traseul Sudic şi pe partea dreaptă către Traseul Nordic.
Din punct de vedere architectural, construcţia Porții a II-a adoptă soluţia unui acces central flancat de doi pilaştri masivi articulaţi pe verticală, cu coloane adosate ce se metamorfozează în atlanţi până la nivelul de capitel. Antablamentul firesc ce ar fi trebuit dezvoltat peste abac se metamorfozează însă într-un reazem ce poartă un leu rampant. La bază, pilaştrii sunt purtaţi de antice stilobate. Elementele laterale, structurale ale porții relevă montanţi articulaţi pe verticală cu pilaştri sub formă de coloane aplatizate ce poartă capitele compozite. La coronamente, pe piedestale sunt amplasate ghiulele în explozie.
Întregul ansamblu al monumentului, realizat în stil Baroc, este înnobilat prin decoraţia sculpturală care creează impresia de monumentalitate şi distincţie a Porții a II-a, care a contribuit la imaginea de simbol al puterii Habsburgice în Transilvania.
În istoria lui, monumentul a suferit groaznice mutilări în anul 1937, atunci când, cu ocazia sistematizării verticale a zonei din faţa Porții a III-a, ca urmare a nevoii amplasării monumentului Eroii Neamului Românesc, respectiv Obeliscul Horea Cloșca și Crișan, pilaştrii centrali ai monumentului au fost demolaţi iar nivelul de călcare în poartă a fost coborât cu 1,10 m astfel încât întreaga pantă a barbacanei ce leagă Poarta a II-a de Poarta I a fost modificată în vederea realizării unui acces auto mai uşor.
Norocul şi oameni de bine ai timpului respectiv au făcut ca astăzi să putem admira componentele artistice din piatră ale monumentului, deoarece au pus la păstrare, atât atlanţii cât şi leii de pe coronamente şi, chiar dacă aceste elemente nu au fost conservate în condiţii propii, cel puţin au putut fi recuperate, consolidate, completate, restaurate şi puse în valoare acolo unde îşi au ele locul.
Lucrările de consolidare, restaurare, reconstituire, conservare şi punere în valoare a Porții a II-a au fost efectuate pe parcursul anului 2009 prin grija Primăriei municipiului Alba Iulia, în cofinanţare cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Cetatea de tip Vauban din Alba Iulia a fost construită la scurt timp după instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, perioada principală de edificare a Cetăţii fiind cuprinsă între anii 1714 – 1738. Sculpura figurativă şi programul sculptural au fost influenţate de modele realizate pe şantierele de construcţii austriece de factură militară care, în timp, au corespuns perioadei de manifestare a barocului matur. Programul sculptural figurativ decorativ întâlnit la Cetatea Alba Carolina a fost un experiment unic şi nerepetat în sculptura transilvăneană a veacului al XVIII-lea, ceea ce face ca fortificaţia bastionară să reprezinte un unicat în contextul artei Europei răsăritene.
Astfel programului iconografic a Porţii a III-a a Cetăţii Vauban de la Alba Iulia i s-au imprimat caracteristici apropiate specifice unui baroc clasicizant. Tematica iconografică creată pentru împodobirea faţadelor Porţii a III-a, ce au avut ca scop glorificarea împăratului Carol al VI-lea, se va inspira din antichitatea romană, din timpul Imperiului Roman. Pentru a servi acest concept şi pentru a crea spaţiul ornamental pentru formele de reprezentare ale barocului clasicizant, Poarta a III-a a cetăţii, cea mai bogat decorată, adoptă din punct de vedere arhitectural forma şi volumul unui edicul prismatic încoronat de un acoperiş baroc mansardat, deasupra căruia se află amplasată statuia ecvestră a conducătorului Imperiului Austriac, Carol al VI-lea, care a domnit între anii 1711 – 1740.

Situată pe Traseul Porților Cetății, pe latura de vest a fortificaţiilor militare ale Cetăţii Bastionare de tip Vauban Alba  Carolina din municipiul Alba Iulia, Poarta a IV-a încheie şirul monumental al porților cetății cu conţinut deosebit al decoraţiei sculpturale din piatră.
Amplasată la mijlocul curtinei ce desparte Bastionul ,,Sfântul Mihail” de Bastionul ,,Trinitarienilor”, Poarta a IV-a a purtat denumirea de ,,Poarta Nouă” sau ,,Poarta Episcopului”, după cum se regăseşte consemnată în planul generalului Weiss din anul 1736. În cadrul sistemului militar defensiv al fortificaţiilor, Poarta a IV-a realiza accesul din interiorul Bastioanelor de pe latura de vest a Cetăţii, cu legătura de pe podul ridicător peste şanţul Bastioanelor către Ravelinul ,,Sfântul Mihail” şi de acolo, prin Poarta a V-a peste contragardă către Poarta a VI-a, în exteriorul Cetăţii.
Din punct de vedere arhitectural, construcţia s-a dezvoltat în secţiune orizontală sub forma unui pasaj lung care conţinea, la ieşirea spre pod, mecanismele podului ridicător şi locaşurile de deschidere ale porţilor din lemn.
Pe partea de ieşire spre interiorul Cetăţii se găsesc amplasate de o parte şi de alta a pasajului, camerele de gardă. Tot aici, Portalul intrării realizează monumentalitatea obiectivului turistic prin încărcătura componentelor artistice din piatră realizate în stilul Baroc. Linia decoraţiei sculpturale urmează tematica şi iconografia motivelor decorative întâlnite în registrele ornamentale ale celorlalte porți, respectiv a Porții I, a Porții a II-a şi a Porții a III-a.
O trecere rapidă în revistă a elementelor decorative din piatră ne relevă două coloane superbe, ce străjuiesc ancadramentul porţii, coloane care conţin atlanţi cu trupuri puternice ce susţin pe creştet capitele compozite ce preiau antablamentul porţii bogat ornamentat cu arme albe şi de foc, fanioane, steaguri şi instrumente muzicale în mijlocul cărora tronează STEMA IMPERIALĂ A AUSTRIEI – pajura bicefală încoronată purtând însemnele puterii în gheare.
De remarcat este şi bolţarul median al ancadramentului prin reprezentarea simbolică a ,,mâniei” sub aspectul unei măşti cu trăsături anatomice deformate, care accentuează grimasa de furie.
Pe verticală, construcţia se dezvoltă peste camerele de gardă cu spaţii de locuit iar către şanţ cu o terasă.
Întregul ansamblu al monumentului a beneficiat între anii 2003 – 2006 de ample lucrări de consolidare, restaurare, conservare şi punere în valoare prin grija Primăriei municipiului Alba Iulia în parteneriat cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Paleta lucrărilor de intervenţie de urgenţă asupra monumentului a cuprins pe de o parte lucrări de revizuire a şarpantei, de schimbare a învelitorii cu preluarea apelor pluviale, instalaţii şi hidroizolaţii, zidării, tencuieli, zugrăveli şi pardoseli, iar pe de altă parte, lucrări deosebit de complexe şi laborioase pentru consolidarea, restaurarea şi conservarea componentelor artistice din piatră ale Portalului.

Poarta a V-a a fost amplasată pe colțul de sud-vest al ravelinului Sfânul Mihail, demolat parțial in 1921, cu ocazia lucrărilor de construcție a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările secundare, aflate în partea vestică a Cetății Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În fața porții se găsește un pod ce face legatura între ravelinul Sfântul Mihail și cea de-a treia linie de apărare a cetății numită contragardă.
Poarta a V-a a fortificaţiei de tip Vauban, care a fost blocată cu un zid de cărămidă mai bine de 50 de ani, a fost redată ciclului turistic în anul 2010, după 6 luni de lucrări de restaurare. Aflat într-o stare de degradare accentuată, atât portalurile cât şi zidăriile parazitare, monumentul a suferit lucrări de refacere a paramentului prin ţesere, desfacere-refacere cu acelaşi tip de material ca al coronamentului invadat de vegetaţie, a fost completată şi plombată zidăria, reabilitate piesele metalice, elementele de arhitectură, a fost asigurat iluminatul exterior şi a fost amenajat un sistem de evacuare a apei meteorice. Lucrările pentru reabilitarea monumentului au fost finanţate prin parteneriatul primăriei cu Ministerul Culturii, în calitate de lider de proiect şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare pentru aplicarea Mecanismului financiar EEA 2004-2009 administrat de Regatul Norvegiei, autoritatea locală punând la dispoziţie imobilul şi susţinând financiar costurile neeligibile, inclusiv cheltuielile conexe.
Portalul este situat între Ravelinul Sfântul Mihail şi contragarda Bastionului Trinitarienilor şi face legătura între primele 4 porţi cu Poarta a VI-a şi ieşirea spre cartierul Platoul Romanilor. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În faţa porţii se găseşte un pod ce face legătura între ravelinul Sfântul Mihail şi cea de-a treia linie de apărare a cetăţii  (contragarda).

Poarta a VI-a (Poarta Regelui) este amplasată pe cea de-a treia linie de apărare, contragarda. Aceasta are dimensiuni reduse, fiind compusă doar din doi piloni laterali lipsiți de elemente decorative. La exterior, cu ajutorul unui pod de lemn comunică cu o piațetă, iar în partea opusă printr-un pasaj îngust, făcea legătura cu poarta a V-a.
Poarta a VI-a este ultima care a intrat în procesul de restaurare odată cu întreaga zonă a şanţului vestic al Cetăţii. Prin Poarta a VI-a au intrat în Cetate Regele Ferdinand şi Regina Maria când au vizitat pentru prima dată Cetatea, în anul 1919. Poarta restaurată a fost inaugurată în 5 mai 2012, atunci când a fost inaugurat Traseul Turistic „Porţile Cetăţii” (I-VI).
„Traseul Porţilor” străbate zona Cetăţii din direcţia est-vest, făcând legătura prin interiorul Fortificaţiei de tip Vauban între Oraşul de jos (Centrul Civic) şi cartierul Platoul Romanilor din zona de vest a municipiului Alba Iulia.

Poarta a VII-a a fost descoperită în timpul lucrărilor recente de restaurare a cetății. Aceasta este situată pe latura de nord a fortificației, mai precis pe cea de-a treia linie de apărare. Poarta se prezintă sub forma unui tunel boltit, din caramidă.
Potrivit istoricilor, urmaşii arhitectrului italian, Josif Quadris şi Konrad Wonveiss, au fost cei care au renunţat la utilitatea Porţii a VII-a. Ca atare nu se ştie dacă a fost opera arhitectului italian, întrucât planul său iniţial a suferit mai multe modificări. După 1717, urmaşii arhitectului care a întocmit planul de ridicare a Cetăţii au decis să renunţe la Poarta a VII-a. Practic, au prelungit elementele de  fortificare: contragărzile şi urechile ravelinelor, tocmai pentru diminuarea spaţiilor. A fost închisă, însă, cu un zid de mică grosime, care putea fi cu uşurinţă dărâmat în caz de forţă majoră. Ampla lucrare de restaurare a şanţurilor Cetăţii, în valoare de 47,5 milioane de lei, a inclus şi redeschiderea Porţii a VII-a. Practic, a fost spart zidul cu care a fost închisă în urmă cu aproape trei secole.
Poarta era înainte de 1717, locul  de ieşire a trupelor austrice în afara zidurilor, pe latura de nord a fortificaţiei, în cazuri de forţă majoră, cum era un atac neaşteptat din partea inamicului. Poarta era un culoar de trecere pentru trupele imperiale, dar şi un spaţiu de depozitare a armamentului”. Scrierile istoricilor arată că zona din apropierea Porţii a VII-a a fost şi locul în care s-au adăpostit românii în timpul Revoluţiei de la 1848-1849.
„Traseul Porţilor” străbate zona Cetăţii din direcţia est-vest, făcând legătura prin interiorul Fortificaţiei de tip Vauban între Oraşul de jos (Centrul Civic) şi cartierul Platoul Romanilor din zona de vest a municipiului Alba Iulia.